Thursday, May 31, 2012

Trei filme de Kubrick de văzut la TIFF 2012

Retrospectiva completă Stanley Kubrick de la KubrickFest TIFF 2012 se anunță a fi piesa de rezistență a acestui festival. Dar care sunt filmele maestrului care trebuie neapărat văzute?


Mai jos sunt propunerile mele, trei la număr. O observație, totusi. Nu va fi vorba despre cele mai bune trei filme al lui Kubrick (acestea le veți găsi în topul de aici), ci despre cele trei recomandări cele mai potrivite momentului. Ready? Go!


Paths of Glory (1957)
Cu: Kirk Douglas, George Macredy
Războiul este una dintre marile teme kubrick-iene. Într-una din formele sale, este fie subiectul principal, fie fundalul pentru cele mai multe dintre filmele sale. Printre filmele cu adevărat de război, ”Paths of Glory” este unul dintre cele mai bune. Povestea unei misiuni „sinucigașe” și a celor trei soldați condamnați la moarte pentru eșecul ei devine teatrul unui conflict moral, între colonelul Dax (Douglas) - un om cu picioarele pe pământ, aproape pacifist - și generalul Mirau (Macready) - un carierist pentru care nu contează decât victoria și răzbunarea. Tonul filmului este pesimist, aproape oprimant și deloc măgulitor pentru niciuna dintre părțile implicate. Dar finalul, care pare desprins dintr-o cu totul altă lume, schimbă în câteva secunde mesajul filmului și atestă umanismul și sensibilitatea excepțională a acestui regizor, considerat mult prea adesea și mult prea ușor de către necunoscători ca fiind prea rece și distant.


2001: A Space Odyssey (1968)
Cu: Keir Dullea, Gary Lockwood
”2001” este cel mai bun film al lui Kubrick - capodopera sa - și unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Dacă nu l-ați văzut, acum este cel mai bun moment. Dacă l-ați văzut deja, revedeți-l! (I know I am) Orice aș putea spune despre acest film nu i-ar face dreptate. Situat undeva la granița dintre science-fiction, documentar și film mut, ”2001” este unul dintre cele mai interesante experimente de succes pe care le-a suportat forma cinematografică. Imaginile sale de neuitat, ritmul lent impus de realizator și atenția pentru detalii garantează noi descoperiri cu fiecare revizionare. Și, ar mai trebui spus, este cel mai optimist film făcut vreodată de Kubrick.


Eyes Wide Shut (1999)
Cu: Tom Cruise, Nicole Kidman, Syndey Pollack
Aceasta poate părea o alegere ciudată, dar am să mă explic. Au trecut deja 13 ani de la premiera acestui film atât de controversat. Pentru unii, unul dintre cele mai autentice filme făcute de Kubrick vreodată, pentru alții, cel mai mare rateu al său. După mai mult de o decadă, este cazul ca filmul să fie reevaluat și apreciat la justa valoare. ”Eyes Wide Shut” filtrează cinematografia lui Max Ophüls, unul dintre cineaștii preferați ai lui Kubrick. Regăsim aici, pe de o parte, câteva dintre temele preferate al lui Ophüls (chestiunea fidelității, iluzii amoroase, stratificarea socială etc.), iar pe de altă parte, modul în care este filmat ne amintește de stilul regizorului german: bogăția decorurilor, fluiditatea mișcărilor de aparat etc. Dar departe de a fi un banal omagiu adus unui cineast care pare uitat de multă vreme, ”Eyes Wide Shut” se dovedește a fi cel mai personal film al lui Kubrick, despre o latură a naturii umane pe care o explorase mult prea puțin înainte: intimitatea.

Tuesday, May 29, 2012

TIFF 2012 - Prelude

Vineri, 1 iunie, a unsprezecea ediție a Festivalului de Film Transilvania poposește la Cluj. În program, ca de obicei, o selecție a celor mai interesante/nedistribuite filme din ultimii aproximativ 2 ani, alături de câțiva clasici: Méliès, Lelouche, un Lubitsch, un ”Taxi Driver”, asta ca să nu mai vorbim de retrospectiva (supra)completă Stanley Kubrick (more on that later).


Pe lângă secțiunile consacrate (Competiție, Supernova, Umbre, Fără Limită, 3x3, ZFR, Ziua Maghiară, Ziua HBO, What's Up Doc?) anul acesta vor fi luate în Focus trei țări - Danemarca, China și Australia, vom avea o scurtă retrospectiva Killer Films (casă de producție „independentă” din New York), iar câteva filme foarte interesante sunt reunite sub titlul ”Oameni și Zei”, secțiune care vrea să surprindă un trend recent de spiritualitate în filme (care se prea poate să fi trecut deja). Pe scurt, vreo 240 de filme, o duzină de spații de proiecție, meniul obișnuit, supramaximal.

A, da, și ”Hugo” va fi proiectat de vreo două ori... Distribuitorii români au dat multe rateuri în ultima vreme. Alături de ”Tree of Life”, neaducerea lui ”Hugo” este cel mai mare dintre ele. TIFF-ul este una dintre puținele șanse de a vedea filmul pe marele ecran.

To be continued...

Saturday, May 19, 2012

Dark Shadows (SUA, 2012)

Dark Shadows
(SUA, 2012)


Regia: Tim Burton
Cu: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Helena Bonham Carter, Eva Green, Chloë Grace Moretz, Jackie Earle Haley

Rating: 3.5/5

Deși bazat pe un soap „alternativ” din anii '60, ”Dark Shadows” are mai multe în comun cu filmele produse cam în aceeași vreme de studiourile Hammer, care combinau ambianța gotică cu creaturi fantastice, nu fără umor și camp. Până și Christopher Lee apare într-un scurt cameo, ca să fie clar care este sursa de inspirație. Din motive care țin mai mult probabil de apetitul pentru filme de gen de calitate (care ajung din ce în ce mai rar pe ecranele noastre) și de atitudinea binevoitoare pe care o am de obicei față de Tim Burton, mi-a plăcut filmul - ceva mai mult decât mă așteptam - și fac opinie separată față de cei care deja îl renegă pe Burton.


În ”Dark Shadows”, sunt chemați la ordine nu numai Barnabas Collins, vampirul anacronic interpretat de Johnny Depp, dar și câteva fantome, o vrăjitoare, un vârcolac si Alice Cooper. Deși pare all over the place, cred că filmul câștigă coerență prin faptul că Barnabas rămâne în centrul atenției aproape pe întreaga durată a filmului. Acest rol nu are nimic special comparat cu ce a făcut Depp în ultima vreme, dar aici este principalul element al poveștii de care ne legăm și principala călăuză prin noul univers fantastic creat de Burton. Aș menționa alături de Depp și imaginea semnată de Bruno Delbonnel (care cel mai recent a colaborat cu Sokurov la ”Faust”-ul său extraterestru) și calitatea - ca de obicei excepționala în filmele lui Burton - costumelor și scenografiei.


”Dark Shadows” nu este la înălțimea celor mai bune filme semnate Burton & Depp (”Ed Wood”, ”Edward Scissorhands” și, cu puțină indulgență, ”Sleepy Hollow” sau ”Sweeney Todd”). Este un film ciudat, creat de un regizor care are o viziune, dar care își dorește să facă mai degrabă pastișe și omagii decât filme originale. Și totuși, ”Dark Shadows” are umor, are câteva secvențe de o remarcabilă virtuozitate vizuală și este o comedie horror reușită (știind bine că acesta este un gen mai degrabă destinat eșecurilor).

Saturday, May 12, 2012

Le Havre (Finlanda/Franta/Germania, 2011)

Le Havre
(Finlanda/Franța/Germania, 2012)


Regia: Aki Kaurismäki
Cu: André Wilms, Blondin Miguel, Jean-Pierre Darroussin, Kati Outinen, Pierre Étaix, Jean-Pierre Léaud

Rating: 2/5

„Le Havre” este o fabulă în care mesajul pare să fie scris cu litere mari pe fiecare cadru din film. Povestea, plasată în portul din nordul Franței, reunește un tânăr clandestin african care încearcă să ajungă la Londra cu un bătrân ageamiu pe nume Marcel Marx care lustruiește pantofi în gări, dar care este destinat să îl ajute pe imigrant să își ducă călătoria la bun sfârșit. Pe lângă ei, o adunătură de personaje bizare, melodramatice - femei cu fețe triste și bărbați cu părul lung și țigara în colțul gurii, plus un polițist foarte simpatic și anacronic, interpretat fără prea mult efort de Jean-Pierre Darroussin. Lor li se adaugă, infiltrați, două nume mari ale cinematografiei franceze de demult: Pierre Étaix (care joacă un medic) și Jean-Pierre Léaud (care vrea să fie un fel de colaboraționist... nu sunt sigur care este metafora, dar nici nu vreau să mă gândesc prea mult la acest lucru).


Aki Kaurismäki are, cu siguranță, un stil al său propriu. Cinematografia sa este absurdă, face apel la fantezie în locul realismului crud. Totuși, dacă ar fi să analizăm acest film, approach-ul lui Kaurismäki nu funcționează prea bine. Prima scenă a filmului este o reglare de conturi, care se petrece offscreen, acolo unde se uită batrânul care tocmai i-a lustruit pantofii victimei și prietenul său vietnamez. Care este scopul acestui moment? În afară de faptul că pare să poziționeze filmul în genul parodiei după filmele cu gangsteri ale anilor '60-'70 (gen Melville), acest moment nu mai este readus în discuție în niciun moment. După care urmează scena absolut ridicolă în care grupul de imigranți din care face parte și Idrissa (personajul nostru secundar) sunt descoperiți într-un container dat jos de pe un vapor. Polițiștii își îndreaptă mitralierele asupra lor, dar Idrissa se ridică și fuge pur și simplu. Iar restul filmului ne face să credem că aceasta este marea problemă a autorităților, să îl hăituiască pe acest mic fugar, de parcă filmul chiar ar fi un thriller și nu un basm marxist de mână a doua.


Personajele cu inimi de aur ale acestui film trăiesc în niște decoruri frumoase, care par îndepărtate de lumea cinică în care se petrece de fapt acțiunea. Nu există ură sau criminalitate în acest ghetou de ani '30, doar melancolie și dorința de a-i ajuta pe ceilalți. În rest, lipsa de idei este mare. Fiindcă povestea este subțire, îi sunt necesare apendici, fiecare personaj primind un sub-plot: nevasta lui Marcel (Kati Outinen) are cancer, polițistul și chelnerița au un trecut comun etc. La final, ne este oferit chiar și un pic de concert footage (vreo 3-4 minute, chiar), pentru că... de ce nu? Când filmul nu este melodramatic, este de-a dreptul ridicol.

Tuesday, May 8, 2012

The Avengers (SUA, 2012)

The Avengers
(SUA, 2012)


Regia: Joss Whedon
Cu: Robert Downey Jr., Samuel L. Jackson, Chris Evans, Chris Hemsworth, Scarlett Johansson, Jeremy Renner, Tom Hiddleston, Mark Ruffalo

Rating: 3/5

"The Avengers" închide un arc narativ început prin scurte easter eggs la sfârșitul filmelor cu Iron Man sau The Hulk și care a început să prindă contur cu adevărat anul trecut, prin ”Thor” și ”Captain America”. Tot acest preambul servește unirii forțelor a patru supereroi (The Hulk, Iron Man, Thor și Captain America), plus doi super-spioni (Black Widow și Hawkeye), toți sub comanda lui Samuel L. Jackson, care trebuie să apere Pământul de primul lor arch-nemesis, Loki, întruchipat ca și în ”Thor” de Tom Hiddlestone (revelația acelui film). Acesta are de partea sa o întreagă armată de extratereștrii teleportabili, filmul amintind în cele mai puțin inspirate momente de ”Green Lantern” sau ”Transformers 3”.


”The Avengers” este un film care pornește destul de greu. Durează aproximativ 40 de minute până ca toți protagoniștii să se reunească și să se întâmple ceva cât de cât interesant. Apoi urmează câteva mișcări previzibile (Tony Stark se ceartă cu toată lumea, divergențele din interiorul grupului sunt avantajul villain-ului etc.) În această perioadă, filmul este ocazional amuzant, dar destul de inert. Vizual, nu ni se oferă cine știe ce, iar dialogurile sunt customizate după cine trebuie să le spună într-un mix eterogen (shakespeare-iene dacă sunt vorbite de Thor și Loki, ultra-rapide dacă vin din gura lui Robert Downey Jr. sau inconfundabilul pattern vocal al lui Samuel L. Jackson). Înspre final, toate forțele se unesc, atât pe ecran cât și în spatele său, într-un finish care este, totuși, cu adevărat impresionant, punctat de un splendid cadru în care camera aleargă de la un erou la altul, în timp ce aceștia se confruntă cu armata extraterestră pe străzile din Manhattan. Also, ”The Avengers” este un film care arată destul de bine în 3D. Una dintre cele mai bune idei ale lui Whedon a fost de a filma în 1,85:1 (spre deosebire de 2,35:1), un format care pare să se potrivească mai bine cu relieful.


Din păcate, pentru mine filmul nu se îndepărtează prea mult de mediocritatea pe care ne-au oferit-o până acum filmele cu super-eroi marca Marvel. Sigur, este cel mai spectaculos din serie, se străduie să cultive o estetică de tip comic-book și are avantajul unor interpretări solide (Mark Ruffalo pare să fie primul care reușește să facă ceva cu Bruce Banner/Hulk). Dar îi lipsește acel plus de substanță care poate să facă din aceste filme-eveniment ceva mai mult de atât. În 2000, primul ”X-Men” deschidea o nouă serie de adaptări după Marvel. Filmul lui Singer, pe cât de imperfect pe alocuri, era un film despre discriminare și amenințarea unui război iminent, care nu se sfia în a integra Holocaust-ul în povestea sa. Din cealaltă tabără, ceva mai săracă cantitativ, a celor de la DC Comics, ”The Dark Knight” este un film în care conflictul principal este între idei și poziții morale, mai degrabă decât între o mână de bărbați costumați (chit că filmul face concesii importante genului). Comparat cu acestea, ”The Avengers” pălește. În vâltoare acțiunii, personajele sale nu sunt decât niște metafore subțiri, care își pierd încet-încet sensul. Ceea ce The Hulk și Captain America reprezintă se cam pierde în momentul în care scenariștii îi fac să lupte împreună.